Este o zi importanta pentru mine. Dupa zece ani de stradanii, am reusit, in sfarsit sa am sub 57 de kilograme.Nu e o pacaleala a cantarului ( ala minte??), e un lucru confirmat de blugi. Sunt subtire! Din cauza asta incep sa fiu de-a dreptul obsedata de imaginea propriei persoane in chip de mama gen Calvin Klein, purtand un tricou fara maneci , aruncandu-mi bebelusul in aer, iar bebelusul ala cu ochii cat cepele se uita si-mi rade cu doi dinti din fata, fericit ca a facut caca doar ca poarta Pampers. Brrrrr

Fiindca oficial am slabit, ma duc in debara sa-mi gasesc hainele de vara si sa ma fatai fericita prin casa ca una din Neveste Disperate. Scormonesc prin toate pungile in asteptarea si gasirea unei frumoase rochite albe. Caut , caut caut. Nu gasesc.Hm. Ce-i de facut? Dau un telefon: ''Alo, mama?! Unde mi-ai pus hainele de vara? ( o mica pauza se simte in aer. Apoi un sunet scos din gat. Apoi o voce subtire, imi spune: '' le-am ARUNCAT!''. Cand m-am despartit de iubit, m-am bucurat cateva zile. Cand mi-a murit pisica, am plans o ora. Cand mi-a aruncat mama hainele de vara...am scapat telefonul din mana, si am inceput sa-mi dau cu el in cap! ''Pai de ce ai facut asta??? Scria pe punga PENTRU COPIII ORFANI??? ''. Mama tace. Tu stii ca m-ai lasat goala?? ''.
Nu mai are curajul sa spuna nimic.
Ma simteam ca o cacacioasa de 10 ani care plange ca i s-a luat jucaria, pentru ca nimeni in fond, nu-si doreste o prietena care arata ca scapata de la Auschwitz.

Dupa cateva minute, mi-am dat seama ca eu nu ma tineam minte ce haine de vara am in punga. Asadar, cum pot sa plang dupa ceva ce nu cunosc? Si in plus, bunatatea...acei copilasi orfani nu au hainute. Asa ca mi-am scos niste haine groase din dulap si le-am pus in debara. STIAM ca cineva, le va da....un fel de Mos Craciun pentru fiecare anotimp.