Acest jurnal este legătura mea, pipa mea de opiu. Este drogul şi viciul meu.

Sunday 7 July 2013

Oameni

Am sa fiu sincera: n-am mai scris din lene in acest blog.Am sa fiu si mai sincera: nu stiu ce sa scriu...
 Stau cu degetele pe taste, pregatite parca sa spuna ceva-insa ...nu-mi trece nimic interesant/dragut/provocator prin cap.
Nu mai stiu ce sa scriu asa cum nici nu mai stiu ''ce fac''. Oamenii , deseori, ma intreaba: ''ce mai faci?''. Din politete stiu ca trebuie sa-i dezamagesc: ''fac bine''. Oare? Mi-am pus intrebarea asta de multe ori: cand iti dai cu adevarat seama ca ''faci bine'' si cand nu?! ''Fac bine'' atunci cand am castiguri substantiale in portofel, cand viata amoroasa e pe culmea Himalayei sau cand zilele sunt interminabile pentru toate gandurile si ofertele primite? Ei bine, daca dupa aceste principii ne ghidam, nu, nu fac bine. Banii mei vin si pleaca. Dragostea-secret iar zilele (din pacate) sunt terminabile.
  ''Fii recunoscator!'', ''fii bun!'',''nu cere mai mult!'', ''obisnuieste-te cu raul sa ajungi mai repede la bine'', ''oamenii cu adevarat fericiti sunt cei saraci'' etc, toate astea le aud in DISPERARE de la toti zen-istii sau budhist(istii) cu care ma intalnesc. E o noua moda asta, zic eu, sa pari ceva ce nu esti. Si daca stau la puricat, imi dau seama ca am trecut prin toate etapele de mai sus si tot sunt amortita!!!!
 Praful de stele si imbratisarile nu m-au ajutat. Criticile-nici atat! Sfaturile si proverbele...no more, please!
Totul este o adevarata monotonie.Oameni,  fete, CARACTERE,  strazi prin care trec,  viata.
 Mi-am dat insa seama  de ceva important: oamenii ma obosesc. ''Aceiasi oameni'' pe care ii vad zilnic, ora de ora, zi de zi, saptamana de saptamana.Ma invat -din pacate- cu ei, cu felul lor de a fi si ma obisnuieste caracterul lor.. Pentru multi dintre ei, am fost doctor (desi nu am patalama) sau sora. Iar eu nu stiu, in nici unul dintre cazuri ''cum sa fiu''...altceva decat ceea ce sunt. Am obosit sa fac fata rautilor  sau, si mai rau: neputintei lor de a ma vedea asa cum sunt.
 Mai rau: oameni care se dau drept vindecatori de suflete (pentru ca au avut experiente complexe de viata) sau pentru ca, pur si simplu: LE PERMIT!
M-am ascuns de cateva zile in cuibul meu, castigandu-mi dreptul de a ma ascunde, de a refuza, de a refula. Si a venit ceva: scrisul!
Scrisul asta, cel care ma mangaie si imi permite sa fiu si sa exprim ceea ce sunt. Aici, pe blog, nu trebuie sa dau explicatii, nu trebuie sa ma ascund, sa fiu intelegatoare(daca nu vreau), sa fiu altruista sau ponderata, sa fiu frumoasa sau isteata...aici scriu exact cum simt. Si simt exact cum scriu. Si mi-as mai dori ca toti oamenii sa vorbeasca prin scris cu mine, fara sa le vad fetele, mainile, ochii ci doar sa ii simt.
Si mai simt ceva: oamenii de-a valma care vor sa-mi intre in suflet, prea mult, prea tare, prea puternic: ca un ciocan ce sparge o nuca de cocos.Greu, insistent si neatent. ''NU VREAUUUU,'' as tipa eu din toate puterile, nu vreauu sa imi intre oricine si oricum in suflet - e un loc special acolo, doar unii o pot face-insa stiu ca in afara de blog, in alta parte nu o pot spune. Si asta pentru ca TREBUIE SA FIU ASA CUM ISI DORESC EI si nu cum vrea eu sa fiu.Daca ies din tipare, cu ganduri, trairi, sentimente...nu uita niciodata sa te ''pedepseasca''. Si oamenii astia ma obosesc. Si fetelor lor la fel. Si caracterul lor.
   Si vreau sa sriu, mult, apasat si neinteresa(n)t: lasati-ma sa nu fiu nimic mai mult decat ceea ce pot!

No comments:

Post a Comment