M-am nascut . Si atat.
Copil fiind, lumea imi tragea de fiecare data palme peste cap. Ba spargeam pahare, ba alergam dupa iepuri si o loveam pe bunica la picior, ba ma juleam la genunchi sau vindeam flori in gangul dintre blocuri. Cand ajungeam acasa, mi se tragea una peste cap la fiecare prostie facuta. M-=am invatat prost, adica asa. M-am invatat sa accept palmele ca si cand mi s-ar oferi o imbratisare. Ajunsesem ca si la primul ''salut'' sa primesc una peste scafarlie. Buna si zbang! Asa, chiar si usor, din prietenie.
Cand mergeam undeva in vizita, furam alunele din copacul din fata casei si aruncam cu ele in apa. Rudele spuneau ca e pacat sa arunci alunele ''furate'' din copacul MEU(plantat de mine) in apa. Si ma parau mamei care de rusine, de nevoie...ma certa si eh, ii mai scapa mana. Eu credeam ca daca arunci alunele in apa poate creste acolo un alt copac. Nu a mai crescut nimic de atunci. Decat vorba omului si palma.
Continuam sa arunc cu alune in parau in speranta ca de acolo va rasari ceva frumos. Era povestea mea magica. Un alun care prin puterea lui Dumnezeu va creste din apa iar eu reusesc sa imi fac un leagan intre crengile lui si sa privesc in jos micile valuri si pestii in timp ce lin, vantul ma plimba, sus-jos, sus-jos. Sa imi bata soarele in ochi si sa nu ma plang ca ma orbeste. Sa-mi las capul pe spate, sa-mi intind picioarele si sa simt vantul cald de vara cum imi gadila talpile si degetele. Copila din mine, ea, la 12 ani, imbracata intr-o fustita albastra cu dantela alba si o bluzita rosie in bretele. Desculta apoi sa ma arunc in apa si sa vad plutind, pasarile. Sa aud pestii cum imi vorbesc si imi canta romante , iar pasarile sa-mi arunce crengute, formandu-mi cosciugul in apa.
Dar am crescut. Si ... continua.
Si tot nu am incetat sa cred in alunul de apa.
No comments:
Post a Comment