Shall we...?!

Urata luna asta, februarie. Seamana cu o supa negatita. Nu e nici supa si nici nesupa. E ceva de mijloc. Urat.
Dar altceva este frumos. Ieri, dupa pauze covarsitoare ale sufletului, apare din seninul cerului un domnisor care se pregateste sa-mi faca curte. Curte ''din aia'', cu marmura pe jos, gard gros si bine ingropat la capat in pamant...nu orice fel de curte. Ma admira el atent( asa fac EI la inceput.Te admira.Mai apoi,te seaca) si cu o voce de Johnny Bravo nepieptanat ma intreaba: ''OK. Am trecut de prima parte. Ia spune-mi, domnisoara: ai pe cineva? ''
Scot imediat pe gura raspunsul care ma ameteste: DA!
Dupa cateva secunde de pauza, zambesc stanjenita si revin la normal. NU, nu am pe nimeni, dragule.

Oare de ce ma simt inca ''prizoniera cuiva''? Poate ca exista niste etape pe care orice om trebuie sa le parcurga in drumul lui catre fericire ( unii aleg futaiul afectiv-cum ar spune o ''prietena buna'', altii aleg ''calugaria '', iar poate altii inca nu sunt pregatiti.)
Am realizat ca o bucatita mica-mica-mica-minuscula din inimioara mea nu se pregatea deloc pentru afluxul de sentimente ce urma sa-i intre in casa-motiv pentru care mi-a tot tipat in ureche: ''DA! DA! DA!!). Ei bine, nu nu nu!
Dar am sa o inteleg. Este inca tanara si necoapta. Sunt sigura ca peste inca ceva timp, dupa ce va sterge praful de pe mobila, va spala pe jos si se va curata de panze de paianjeni, isi va deschide atunci poarta casei si va ingramadi tot ce este mai bun!

Pana atunci, iau lectii de dans! Ole!