Dragostea in vremea nebuniei

Se zice tare frumos: ''Trebuie totusi sa rabd vreo doua-trei omizi, daca vreau sa aflu cum arata fluturii''. Invinovatim in cele mai multe dintre cazuri, mamele. De cate ori un barbat mi s-a aratat las,infidel,obsedat,cinic, rautacios sau zgarcit-gandul mi s-a indreptat catre femeia care l-a crescut.I-am invinovatit mama pentru felul nevrednic in care i-a pazit sufletul, facandu-l sa fie acum, la maturitate un om chinuit, inmuiat in tristete si amaraciune. Oricat de la indemana mi-ar parea explicatia, este adevarat, rostul nostru depinde de felul in care a decurs copilaria noastra. Facem copii din dragoste, din deznadejde, nadejde, ranchiuna sau vinovatie. Din graba, din teama sau plictiseala. Oricum ar fi, ii aducem pe lume pentru noi- pentru a ne implini noua destinul, pentru fericirea noastra si nu a pruncului. Ii aducem pe lume in speranta de a carpi singuratatea, sansele de a obtine ce vrem de la fiinta pe care o iubim. Iar cand viata te loveste cu cea mai crunta si rea pedeapsa dintre toate cate au existat-aceea de a-ti vedea copilul preschimbat intr-un adult nefericit, ratacit in propria lui viata(hoinarul vietii lui), ne aducem aminte de anii in care, prea hamesiti de dorinte tainice, manati de vanitati,razbunari sau gelozii bolnave, uitam ca singurul motiv pentru care deschidem viata unui copil vine din generozitate, grija, responsabilitate, dragoste nemasurata si integritatea alegerilor noastre. Cati dintre noi mai avem timp, in serile de vara, capiati de caldura sa auzim sursa inimii noastre?