Prin uitare

M-am asezat azi-noapte si m-am gandit in capul patului la modificarile , schimbarile pe care le face sau nu le face un om. Ma uitam cu lupa in suflet si mi-am dat seama ca anii au curs peste mine fara sa-mi vindece nesiguranta, incertitudinile. Nevoia de dragoste m-a purtat pe brate prin alte suflete coplesite la randul lor de amaraciune, tristete, disperare sau incertitudine. Nu m-am simtit niciodat indreptatita la fericire. Si poate din cauza asta nu am primit-o decat foarte rar si atunci dureros, amagitor. Barbatul pentru care am stat neputincioasa in fata miilor de betii sufletesti , a emotiilor spendide - ameninta mincinos . Barbatul pe care l-am iubit mai intai de toate, s-a asezat cu capul plecat , in semn de ruga, intorcandu-se la o viata mai sigura, din care evadase pentru mine. Ma uit in oglinda si constat: chipul meu este neschimbat. Sufletul, poleit insa cu deznadejdi si damfuri de amaraciune, imi deschide o priveliste spre ceea ce nu am ezitat niciodata sa cred. In dragostea nealterata si in speranta omului ciung,revindecat prin mangaieri si intelegeri duioase. Anii au trecut , vietile au trecut la fel ca si povestile. M-am hranit cu tristetile altora si cu neputintele lor. Mi-am cladit si demolat inceputuri -care nu trebuiau nicodata sa se construiasca. Mi-am vindecat insa sufletul in goana spre fericire, prin uitare. Singurul asezamant care dureaza veacurilor risipite, singurul asezamant ce nu poate fi schimbat este uitarea. Noi nu ne schimbam. Uitam. ''De cand mi-ai pus capul pe genunchi, mi-e bine. Nu stiam. Au zvacnit umerii, au crescut bratele: fusesem ciung'' ( Tudor Arghezi)