Tot aud si citesc din ce in ce mai des posturi despre ''singuratate''. Unii se simt ''amenintati de ea'' ca de un afghan cu bomba in mana. Altii, mai zen, ne spun ca ea este normala, fireasca si ar trebui imbratisata, iar altii, vorbesc despre ''singuratatea in doi''.
Eu spun asa: nu mi-e frica de singuratate cat de uitare.
Mi-e frica chiar si de singuratatea in doi. De ''uitarea in doi''. Atunci cand aerul pe care il respirai bunaoara cu celalat, ramane doar al tau. Cineva trebuie sa puna stapanire pe el si sa-l asfixieze pe celalat.Cand imparti ceva, imparti pana la capat. Iar capatul este decis de cei doi. Cand iti iei ''partea'' si refuzi sa mai dai celuilalt din aerul (tau?) si atunci doar cat vrei si cand vrei, este un act de egoism si de uitare
Sa fii singur, da, nu este o tragedie. Este un fapt de viata, realizabil. Ferice cei care au ajuns singuri si fericiti. Pentru ca si din singuratate se poate cladi o fericire. Insa din uitare nu se poate cladi decat ''nisip''.
Am gustat singuratatea. Vine cu un damf de acreala si neputinta. Pana cand, TU , hotarasti sa ii adaugi o bucatica de zahar cubic. Iar mai apoi, realizezi ca ai ''desenat'' poate cea mai frumoasa poveste de viata personala. Cu o singuratate, nu se sfarseste o era, o viata sau un anotimp. Se sfarseste doar un capitol.
Singurătatea este cea mai profundă realitate a naturii umane. Omul este singura fiinţă care ştie că e singur. Octavio Paz
Si tot el, este singurul care poate RESPIRA , chiar si in singuratate
No comments:
Post a Comment