De ziua mea

 
Obisnuiam ca anual, de ziua mea, sa scriu cate ceva . Am atatea ganduri in cap....

    ....Si a fost ziua mea.
     In Mangalia am implit 28 de ani. Mi s-a urat ''la multi ani'' la12 noaptea si am suflat intr-o briosa . Apoi m-am culcat.
       As fi vrut atat de mult sa insemn ceva pentru oameni. Sa insemn mult mai mult decat o briosa. Sa fiu ''cineva important' pentru cineva important.
 Cu cat imi doream mai acut acest lucru, cu atat se departa mai mult.
   La 28 de ani, ai un singur scop  si gand: sa fii fericit. Restul, mult zgomot pentru nimic. Am invatat ca respectul de sine este lucrul cel mai important. Ca trebuie sa te rupi cateodata pentru a merge mai departe. Ca daca ai trait o viata intreaga in cearta, mazga, repros, nemultumire, pe parcurs, vei alege in asa fel incat sa nu uiti ''de unde ai plecat''. Pentru  ca exista cateva categorii de oameni : a) oameni asertivi, reci
b) oameni nepasatori si ignoranti
c) oameni sensibili
d) oameni hipersensibili .
 Cu ultima categorie este greu de trait- daca nu intelegi calitatea lor, a sufletului .
   Ma blamez ca nu pot sa fiu diferita. Ca nu pot sa fiu asa cum altii si-ar dori sa fiu.
 
  Ma simt straina de toti si toate. Ma simt greu in corpul meu ( unii ar spune ca e din cauza grasimii :)). Simt ca m-am oprit ori m-am pus pe hold button.
   Traiesc  de azi pe maine, cu speranta.  Speranta ca indiferent de toti si toate, ramane un adevar: viata este frumoasa si merita traita!
   Cu speranta ...

Eu si sufletul

 Astazi mi-am anulat visul.

De ce oamenii cred ca nu exista nicio responsabilitate atunci cand te joci murdar cu sufletul ?!

Sufletul, prin definitie, reprezinta esenta imateriala a unei persoane. ESENTA. Esenta noastra, cea care ne da stralucire, cea care ne indeamna sa iubim, sa daruim, cartea suprema de vizita.
  Ne este usor sa il murdarim, atat pe al nostru cat si pe al celorlalti. Asta pentru ca suntem incapabili si egoist construiti sa credem ca nu exista repercursiuni.

  Sufletul doare. L-am simtit in plenitudinea sa, astazi mai exact.
De ce doare? Doare pentru ca el simte.
 Sunt un om hipersensibil. Simt cu sufletul asa cum simt orbii cu degetele. Simt si respir in tandem cu el. Pentu ca ii cunosc valoarea, il stiu cat de frumos respira un apus de soare ce cade in mare, ce frumos simte cu intreaga talpa nisipul ce gadila fierbinte, cum se dezgoleste cand intra in valuri si cum ar vrea sa cuprinda toti pescarusii in plasa lui de suflet.
 Il cunosc, il cunosc cand doreste din tot sufletul lui de Suflet maret sa-si anunte venirea in cele mai frumoase cai ale iubirii.
 Am avut grija de el. L-am mangaiat, protejat, atat cat m-am priceput. L-am lasat sa respire fara margini ceea ce vedeam eu: culorile, nuantele, oamenii. L-am lasat sa-mi iasa din ochi, din inima, din palme ori de cate ori simteam ca ceva trebuia mangaiat. El s-a dus de-a valma, cu totul spre ceilalti, fara margini, fara oprire.
 Si intr-o zi, s-a lovit de un geam. Sufletul meu credea ca geamul e tot ca el, o esenta. S-a inselat. Geamul din fata lui s-a spart si au sarit bucati, bucatele mici ce il loveau din toate partile..
    S-a intors la mine trist, deprimat, suparat si angoasat, privindu-ma fix in ochi si intrebandu-ma printre lacrimi: ''DE CE?"'.  L-am simtit ca un caine lovit  ce fuge sa se ascunda in casuta lui, lasandu-si la vedere doar ochii ce spun povesti.
    ''Suflete, i-am spus...de ce te doare?''. ''Ma doare pentru ca simt cu esenta. . Ma doare pentru ca m-ai lasat sa ma duc, pentru ca astazi nu m-ai prins de o raza, sa ma  tragi inapoi. Pentru ca m-ai lasat...''
 Si il lasasem. Eu stiam ca in trecut intrasera in el si alte bucati de geam...dar am CREZUT.
.
 M-am uitat eu in el si i-am spus: ''Nu pot sa incetez sa NU cred'. Esenta ta nu ar mai fi atat de puternica, de senina, de mangaietoare, daca ne oprim din crezare. A crede inseamna speranta. Speranta inseamna libertate. Iar libertatea, dragul meu suflet, inseamna Iubire''.

S-a linitit la gandul ca, intr-o buna zi, aici, pe acest pamant ori dincolo, pe taramul necunoscut, va putea sa ''explice'' celorlalti, cu tot ce poate el mai frumos: cu dragoste si iubire.

Sa crezi

Mi s-a intamplat sa cred...
 Odata cu credinta a venit eterna infrigurare.
 Pentru ca am cautat ceea ce nu voiam sa gasesc.
Datoriile fata de mine nu le-am platit ,iar lucrul acesta ma face o povara.
 Pentru mine sunt o povara. La fel ca apa pentru pesti.
N-am sa cuprind niciodata atat cat imi doresc.

N-am sa inteleg atat cat imi doresc.

Am sa astept sa vina ziua in care credinta si sufletu-mi vor da explicatii.

  Asta pentru ca mi s-a intamplat ...sa cred!

Banca de viata

Si viata se satura de noi. De mine, in special. E un schimb reciproc de ''cadouri''fara lacrimi de fericire- ci de neputinta. S-a maniat viata asta pe mine,pentru ca stia ca n-o mai suport. Stia ca nu-i mai suport zgomotul, vuietul, strigatul si m-a lovit: boala, depresie, mahnire.
 Dar ''hai, capul sus'' ,'' nu-ti permite luxul de a-ti plange de mila''. Cei ce-si plang de mila sunt oameni slabi, nu? Pe dracu, am spus eu: sunt oameni sensibili cu credintele facute zob.
  Bancile poarta povesti dar nimeni nu le asculta. Pana si o banca, atat de trecuta cu  vederea de oameni, iti poate asculta povestea, iti poate spune mai apoi povestile vietii si iti poate tine de cald si de ''prieten'' cu multe alte povesti.
 Pentru ca bancile au fost construite cu un scop: sa nu putrezeasca niciodata. Sa pastreze ceea ce altii, cu timpul, vor uita: amintirile.

Dis moi, t`es cap`?

 


   Un concediu de doua saptamani: la mare si la munte.
       Un concediu ce mi-a facut viata mai frumoasa, prinsa undeva intre valuri si pescarusi, munti si poduri.
Poze am . Dar imi leg amintirile de cuvinte.
    Ma intrebam bunaoara daca pot deveni ''omul muntelui''. Daca as avea o casuta mica si cocheta, catarata la poalele muntilor, cu o mica gradinita de fllori si legume- as fi in stare sa ma dedic complet acesteia? Sa divortez de ''omul de la oras'' si sa ma incheg cu linistea muntelui?
 Imi vor lipsi oare teatrele Bucurestiului? Imi vor lipsi oare, masinile zgomotoase, oamenii alerti si cafenelele aglomerate? Strazile fara pasarele si universitatile pline ochi de tineri frumosi? 

  Imi voi putea desena viata doar din peisaje minunate, din mirosul fumului de lemn ars,al cocosului ''buna-dimineata'' si al norilor ce acopera crestele? Voi putea oare, la infinit, sa ma ascund sub un brad secular, pe o patura la radacinile acestuia si sa privesc printre crengi, ciocanitorile? Ori sa urc strazile aplecate  de atatia oameni vrednici, cu busuioc in mana, rosii si castraveti? 
 Oare noi suntem ceea ce traim?

 Oare suntem noi, capabili, sa ne refacem viata, printr-o alta viata?
 

Cainii vagabonzi.

         Imi este teribil de frica de cainii vagabonzi-DOAR de cainii vagabonzi. Cinci dintre ei, si-au infipt de-a lungul timpului coltii in picioarele mele, lasandu-ma pana in acest moment, panicata si speriata la gandul ca oriunde ma duc, ei pot sa apara de sub masini.

   Ora 11:30, am.Pornesc spre un Pet Shop. Caldura mare , ''mon cher''. Ajung in dreptul unei strazi,nici tipenie de om. .Pe trotuarul stang, masini si case, pe trotuarul drept, masini si case, eu panicata in mijlocul drumului. Stau, stau si iarasi stau. Incep sa transpir .In capul meu se ''difuzeaza'' un film horror. Incep sa transpir si mai tare. Ce-i de facut? Ma pozitionez fix pe mijlocul drumului si cu frica, pasesc incet, incet, nu cumva sa trezesc un caine turbat de caldura. Ajung la capatul drumului, stau si respir, ma odihnesc, bluza uda leoarca. Intru in magazin : ''Ploua afara?'' ma intreaba vanzatoarea. ''Nu doamna, ploua cu frica, doar''